Cenaclul Flacăra




Acesta este istoricul Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluţionar, de-a lungul celor 12 ani de existenţă, aşa cum l-am găsit publicat în revista Flacăra. În 1986, mi-a luat doar o săptămână să frunzăresc paginile şi să extrag câteva date esenţiale. Acum, îmi ia cu lunile să le transcriu din caiet, în format electronic. Unde o fi progresul?
Uneori, lipsesc date, pur şi simplu nu le-am putut identifica sau nu le-am notat.

1973      1974      1975      1976      1977      1978      1979       
1980      1981      1982       1983      1984      1985    Radiocenaclu

Pe 17 septembrie 1973, avea loc prima şedinţă a Cenaclului Flacăra. De la acea întâmplare literară, manifestările conduse de poetul Adrian Păunescu aveau să se transforme într-un fenomen de masă fără precedent. Pare greu de crezut azi, dar în epoca lui Ceauşescu, tinerii mergeau de bunăvoie la serile de „poezie şi muzică tânără“. Cu 25 de lei în buzunar, veneau la spectacolele-mamut, care ţineau şi câte 10 ore. Spaima părinţilor şi a dirigintelor, Cenaclul Flacăra a fost porţia de libertate prin cultură a unei generaţii. Vreme de 12 ani, a făcut slalom prin meandrele regimului comunist, cu compromisurile de rigoare, dar a rezistat ca fabrică unică de cântece şi interpreţi. Cenaclul Flacăra e fenomenul imposibil de definit.
     Spectacolele s-au ţinut o vreme în săli de teatru, institute, aule, apoi în săli tot mai mari, din tot mai multe oraşe, şi să dureze din ce în ce mai mult. S-a cântat în case de cultură, case ale sindicatelor, spitale, săli de sport, pe dealuri, pe malul mării şi în vârful Făgăraşului, la 2.000 de metri înălţime. Chiar şi prin gospodăria vreunui sătean care-i invita pe artişti să-i facă o cântare de suflet. Cele mai impresionante nopţi de folk s-au petrecut însă pe stadioane, unde s-au strâns chiar şi 40.000 de oameni. Adrian Păunescu, omul cu ideea şi susţinerea acestui Woodstock românesc, îndemna la poezie, dar şi la ,,patriotism“. Între „Iancu la Ţebea“ şi „Totuşi, iubirea“, el îi făcea pe oameni să cânte „Trăiască România“ şi „Viitorul“. Mulţi l-au acuzat de manipulare, dar ăsta era tributul pe care Cenaclul trebuia să-l plătească regimului pentru a nu-şi pierde şansa la existenţă. Sau poate alta a fost explicaţia. În atmosfera creată în timpul spectacolelor, tinerii cântau cu acelaşi entuziasm şi versurile de dragoste şi pe cele patriotice, ba chiar şi pe cele ,,omagiale“. Unora le vine greu să creadă aşa ceva azi. Fenomenul a fost analizat, disecat şi oarecum explicat de-alungul anilor de sociologi.  Dar până la urmă, nimeni nu l-a putut pune în ecuaţie. 
Pe 13 iunie 1985, a avut loc a 260-a emisiune săptămânală „Radiocenaclu-Valori ale muzicii tinere”, când Păunescu a spus în direct: „În aşteptarea zilei de 22 iunie, când Cenaclul Flacăra va fi la Braşov, am compus o baladă pentru acest mare oraş românesc“.
     15 iunie 1985 a fost ultima zi a Cenaclului Flacăra, după aproape 12 de ani de existenţă şi 1.615 de spectacole. Ce s-a întâmplat? Sunt multe versiuni. Şi legende. Spectacolul a început la ora 18,00, pe stadionul Petrolul din Ploieşti. Un loc cu puţine porţi, unele blocate. Pe la miezul nopţii a început furtuna, cu vânt puternic şi fulgere. După unele mărturii, Păunescu le-a cerut oamenilor să rămână pe loc. Unii membri ai Cenaclului Flacăra spun însă că el a cerut întreruperea spectacolului, dar răspunsul celor 30.000 de oameni a fost: „Să ningă, să plouă, Noi nu plecăm!“. Au explodat nişte cabluri, stadionul a rămas în întuneric. Şi artiştii şi spectatorii s-au speriat. Oamenii s-au îmbulzit spre ieşire, s-au călcat în picioare. În panica generală, şase persoane au murit. Alţii spun că ar fi fost însă 40 de morţi. Câteva zeci au fost rănite. Forţe de miliţie impresionante şi zeci de ambulanţe (probabil din mai multe judeţe) au apărut imediat. A venit şi Securitatea care i-a sechestrat pe artişti în vestiare şi la hotel. Au fost escortaţi apoi la Bucureşti, pentru anchetă. Deşi banda cu înregistrarea integrală a spectacolului a fost salvată, nimeni n-a vrut s-o asculte. Măsurile au fost radicale: Păunescu a fost destituit de la conducerea Revistei Flacăra, iar Cenaclul, interzis. La fel, emisiunea de la radio, dar şi Serbările Scânteii Tineretului. Folkul, în general, a fost trecut pe lista neagră. Folkiştii nu mai aveau voie să cânte singuri, ci cu cel puţin trei instrumente, ca să nu mai semene cu muzica promovată în Flacăra. Legenda spune că însuşi Ceauşescu ar fi oprit Cenaclul.
     Mulţi şi-au dat seama că tragedia petrecută la Ploieşti s-a produs după un scenariu asemănător cu cel de pe stadionul din Bruxelles, proaspăt pe atunci în memoria opiniei publice. Şi de aici, ipoteza că totul a fost o înscenare. Ceea ce nu e exclus, Păunescu căzuse de mult în dizgraţia cabinetului nr. 1, pentru influenţa pe care o avea asupra tinerilor. Azi, Păunescu e judecat pentru ataşament faţă de preşedinte, pentru scrisorile de adulaţie şi versurile de preamărire a cuplului Ceauşescu şi pentru faptul că devenise el însuşi un ,,dictator“. Într-adevăr, avea o gură mare, prin care ieşeau de toate, inclusiv adevăruri supărătoare la adresa regimului din ce în ce mai absurd. Orientările lui politice postdecembriste l-au făcut un personaj şi mai controversat. 
    Nu mai contează nimic acum, contează doar că această formă de cultură a marcat o generaţie de adolescenţi cu rezultate pe care ministerele culturii de astăzi nu le obţin nici pe sfert. Dacă aveţi răbdare să urmăriţi pas cu pas această istorie, veţi (re)găsi ceea ce aţi pierdut sau nu aţi trăit niciodată: lumea Cenaclului Flacăra.